
Cat as vrea sa pot privi lucrurile asa, dar partea negativa predomina si nu pot scapa de ea. Poate doar timpul s-o mai amelioreze, cum s-a intamplat cu Bellutza...
Ma tot gandesc ca in dimineata de sambata am observat ceva la el, se misca, dar nu fugea cum obisnuia el sa faca. A trebuit sa ma duc eu la el sa vad, nu-i e foame, ca nu mai venea in colt de bunavoie, desi de mancat a mancat, doar ca acum imi dau seama ca asta a fost un semn precursor, de care daca mi-as fi dat seama si-as fi fost imediat cu el la vet, nu abia cand am vazut stupefiata ca nu se mai tinea pe picioare, l-am fi putut salva.
Cusca lui e acum goala si ma doare sufletul, nici n-o pot privi, doar asa, cu coada ochiului...Cand plecam la scoala dimineata, ca acum, obisnuiam sa pun fan si apa in 3 locuri, nu in 2. La fel si cu portiile de mancare.

Am o greutate in piept oribila.
